Sunt momente ca astea cand as lasa totul in urma si as pleca.Inca ma mai atrage mirajul acelui oras boem subintitulat micul Paris.Inca imi mai aduc aminte cand am iesit de pe bancile liceului si ,cu un mare entuziasm incercam sa imi conving prietenii sa plecam la Bucuresti la facultate constienta fiind ca acolo imi voi gasi adevarata cale in viata.Insa nu am reusit...regretele imi aduc in prim plan mereu o tanara plina de sperante si dornica sa se afirme,insa mult prea lasa ca sa riste tot ce avea pentru a fugi in urma unei himere cum o chemau altii.Si acum regret ca nu am facut pasul acela.Ma tinea priponita de glie o relatie de 4 ani si o mama care ramanea singura in urma.Mi-am sacrificat toate visele pentru ca,asa cum fac mereu,am pus pe altii mai presus de mine.Acum ma aflu din nou la o rascruce si ma gandesc ca probabil,ca de obicei ,nu mi-am invatat lectia si voi renunta la tot din frica si comoditate.Mi-e tare bine in mocirla asta calduta,proaspat epurata si tratata.Sentimentul de ratere si regretul mi-au fost mereu tovarasi nepoftiti in drumul meu anevoios.Si acum imi mai suna in ureche cuvintele spuse de o prietena de-a mea:'' Cum e posibil sa ajungi la 22 de ani si sa ai atatea regrete??''.Hmmm...am zambit amar si cu ochii plecati i-am zis: ''C'est la vie'',intr-n mormait fara fond .Sunt mult prea fixa pentru a ma putea avanta in viata fara un sprijin.Nu voi reusi sa fac asta niciodata si incerc sa ma resemnez.Mereu am avut nevoie de un punct de echilibru in jurul caruia sa gravitez ca un satelit si parca tocmai de asta Dumnezeu mi-a adus un toiag in care am inceput sa ma sprijin .Deja il consider tovarasul meu in viata si mi-am promis ca si eu ,la randul meu voi face tot ce imi sta in puteri ca sa am grija de el.Acum nu imi mai ramane decat sa sper ca va fi suficient de puternic sa ma sustina toata viata.
Esente tari sau moi ...conteaza... si inca incerc sa deslusesc misterele unui toiag parca mult prea fin si minutios sculptat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu