Revenirile in timp ma inspaimanta.Candva, mama mi-a spus sa nu privesc niciodata inapoi pentru ca nimic nu va mai fi cum stiam eu si atunci dezamagirea ma va cuprinde.Nu demult mi-am pus ochelarii de cal tocmai din dorinta de a privi numai inainte, dar usor ,usor nevoia de a ma tortura sporeste si am inceput sa imi intorc capul si sa incerc sa privesc peste umar.Si lumea mea privita astfel, e zugravita in milioane de imagini distorsionate care ma nimeresc direct in inima.Sunt iar in gara cu o valiza grea si am impresia ca nu o mai pot duce dupa mine.Simt nevoia sa ma opresc si sa o golesc pentru ca numai asa cred ca voi putea merge mai departe. Aud vocea vibranta a celei care anunta ca trenul in care ar trebui sa ma sui, va pleca de pe peronul 1 si incerc sa fug pentru a-l prinde ,dar valiza asta grea ma tintuieste pe loc.Stiu ca va pleca fara mine......va mai pleca inca o data fara mine si cand se va intoarce voi fi tot eu, acolo, in acelasi loc,asteptandu-l.Si atunci...atunci va fi trecut timpul si peste mine si nimic din ce a ramas in urma nu va mai aduce cu ce fusese odata.Vreau sa ma uit in urma dar nu imi mai pot intoarce decat capul si campul vizual imi e mult redus. Nu mai vad nimic ....sau poate...poate ca ceea ce as vrea sa mai vad e undeva acolo intr-un unghi mort si ,de ce nu, poate chiar ma priveste .E trist sa vrei sa mai gasesti ceva din trecut si sa realizezi ca nimic nu va mai fi la fel.Si intr-o situatie ca asta, as multumi lui Dumnezeu de 100 de ori daca Google-ului m-ar putea ajuta sa regasesc ce am pierdut acolo, atunci, in gara vietii.
