sâmbătă, 30 mai 2009

joi, 28 mai 2009

Cine n-ar sparge o dacie pe prafu asta?!....:P


100 m till the finish line

Frustrari,vise pierdute,imagini care imi trec haotic prin fata ochilor...toate s-au strans parca acum sa ma sufoce si vad cum viata ma impinge spre claustrofobie pentru ca incepe sa se asemene din ce in ce mai mult cu o casa ai carei pereti se apropie din ce in ce mai tare si simt ca o sa fiu strivita.O avalansa de ganduri se nasc in fiecare secunda si ,din prostul obicei pe care il am, supraanalizez totul.Disec orice zvacnire launtrica si parca imi fac o monografie a constiintei.Vreau un scurt circuit...vreau sa ma deconectez de tot si de toate.Vreau sa reusesc sa imi gasesc fericirea si linistea in mine.Vreau sa scap de prostul obicei de a-mi gasi fericirea si echilibrul in alte persoane.Vreau sa am linistea care atat de mult imi lipseste.vreau sa ma bucur de un lucru cat de mic,insa sunt constienta ca m-am blocat in niste teluri care nu ma lasa sa ma impiedic in lucruri marunte.Vreau sa rad,insa orice zambet incerc sa schitez ma face sa ma simt ca intr-o poza facuta in vremuri bune,demult apuse.Si nici lacrimile nu mai au acelasi gust,parca si ele s-au schimbat. Si ochii...ochii imi tradeaza toata lumea interioara,ma dau de gol si imi pun sufletul si sentimentele pe tava.Totusi sunt norocoasa pentru ca nu exista prea multe persoane care sa se opreasca sau sa stie sa ma citeasca .
Sunt in cei 100 de metrii ramasi pana la finalul unei curse din viata mea si vad cum in fata mi se ridica un obstacol parca mult mai inalt decat celelalte.Ma pregatesc sa il sar si...mi-e frica.Ma opresc o clipa,imi iau avant si....ma opresc iar.Imi zic mereu ca nu se poate si ca trebuie sa trec.Ma intorc din drum ,imi iau avant din nou si...surpriza...iar ma opresc.In mintea mea s-a blocat ceva si ma lupt cu fantasmele trecutului in care am ramas cantonata.Vreau sa rup lanturile care imi leaga picioarele si sa alerg pe campul vietii.Vreau sa prind viteza si sa alerg fara sa ma julesc,insa deja am multe vanatai .Ma gandesc...oare unde as putea sa mai indes altele...si tot eu ironic imi raspund cu vesnica vorba din popor:’’sa nu ii dea Dumnezeu omului cat poate duce’’.
Noroc nu mi-a lipsit niciodata in viata asta,insa toate greselile mi le-am platit scump.E acel echilibru care nu te lasa sa te prabusesti de tot dar nici nu te lasa sa iti refaci aripile si sa zbori din nou.E acea forta care te tine bine ancorat pe pamant si te face sa simti fierbinteala iadului si racoarea raiului.Acea forta m-a tinut si pe mine in picioare pana acum si m-a atentionat ori de cate ori ma apropiam de taramul de foc.
Acum sunt la pamant si incerc sa ma ridic cumva,inca nici eu nu stiu cum...dar nu mai vreau sa mai intind mana si sa ma agat de ceva .Incerc sa gasesc in mine puterea de a merge mai departe,incerc sa las in urma o veche parte a mea pe care o urasc pentru ca ma impiedica sa lupt si sa traiesc viata exact asa cum e ea:cu bune si cu rele.
Incerc sa alerg din ce in ce mai repede si sa prind din urma toata lumea care a trait fiecare perioada a vietii exact asa cum se cuvenea.Incerc sa recuperez cei 6 ani in care timpul mi s-a oprit in loc.Desi am pierdut la start,incerc sa recuperez de la viata ce era al meu si sa-i ajung din urma pe toti cei care au plecat din blocstart inaintea mea. Si,de ce nu...poate chiar sa-i depasesc
.

miercuri, 27 mai 2009

Fumatul cica ucide dar asa-i de buna o tigara,tataaa!


''Same shit,same day''

In fiecare zi mergem pe aceeasi strada prafuita din fata blocului in care locuim si ne indreptam spre ‘’rutina noastra cea de toate zilele’’.Asa cum ar zice un bun prieten de-al meu’’same shit different day’’.si cum ar zice contemplativ la faza asta americanu cu o spranceana rdicata...well...la noi e deja un fel de ‘’same shit,same day’’ pentru ca asa de tare ne-am adancit in rutina incat am devenit de-a dreptul robotizati.Suntem programati sa facem ce ‘’am invatat cel mai bine’’.Si de fapt...ce am invatat cel mai bine?
Totul graviteaza in jurul conceptului sfant ce ne-a fost inoculat de societate:pentru a fi un om mare si respectat trebuie sa faci bani.Pentru a-ti arata pozitia sociala si mai ales bunastarea matreiala trebuie neaparat sa-ti plimbi posteriorul,deja latit de atata stat in scaunul comod de birou,intr-un bolid impunator –asta bineinteles pe stradutele inguste si modeste ale cartierului in care locuiesti.Si toti vecinii,in frunte cu tanti Aglaia de la parter,te invidiaza si isi zic in sinea lor ca asta a lu’ X-ulescu a nimerit bine a naibii si ,de fapt cine stie ce sfori a tras si ce a facut,compatimind-o totodata pe a lu’ Y-ulescu – pentru ca saraca -e fata buna si cinstita si totusi nu a reusit sa faca mare branza cu viata ei.De fapt....chiar se pune problema de sistemul bine cunoscut de pile ,relatii si alte alea asa cum ar zice niste baieti de prin mahalaua mea?sau pur si simplu tine de pregatirea profesionala si de acel dram de noroc pe care il ai sau nu dat de la bunul Dumnezeu?
Acum,privind din spatele biroului ostil al celui pizmuit de vecini si adus oarecum la rang de semizeu caci si-a depasit conditia de simplu cetatean contribuabil rasplatit cu minimul pe economie,te gandesti la sirul de compromisuri si renuntari care se afla in spatele omului ‘’de neatins’’.Un om a carul viata e strans incorsetata in tiparul rutinii de care am amintit si mai devreme.
Fara sa realizam ajungem in situatia in care in fiecare zi ne trezim si ne gandim ca va mai trece inca o zi ocupandu-ne de niste prostii care nu ne aduc mare beneficiu material.Pur si simplu ne invartim ca si cainele in jurul cozii,avand impresia ca am face chiar ceva util pentru noi sau pentru societate.Ei bine,nu.Oricat de mult am face in ziua respectiva ,indiferent daca atunci cand am ajuns acasa cadem franti de oboseala,realizam de cele mai multe ori ca a mai trecut inca o zi pe langa noi si ca iar nu am reusit sa facem atatea cat am fi vrut,pentru ca in secolul vitezei,nici macar cele 24 de ore ale zilei nu ne-ar fi de ajuns pentru a implini toate exigentele ‘’platitorilor’’.
Ajungem acasa pentru a nu stiu cata oara si ne gandim ca iar nu am iesit cu nimic din tipare si ca ziua de azi seamana izbitor cu cea de ieri si cu cea de alaltaieri si intuim,inevitabil ca va semana si mai mult cu cea de maine,poimaine si tot asa.Ne uitam disperati cum nici macar lucrurile care pana nu demult ne faceau placere,acum nu le mai practicam pentru ca suntem mult prea prinsi in telul nostru maret de a ne asigura viitorul pentru a ne mai gandi la ‘’prostii’’.
Ne uitam cum pana si iubirea aia mare pe care o aveam la inceput pentru persoana de langa noi ,parca a intrat acum intr-un con de umbra.Parca surasul nu mai e la fel de spectaculos,ochii aia care ne-a furat inima nu mai sunt la fel de stralucitori si inima nu ne mai bate cu aceeasi intensitate atunci cand il/o vedem.Obisnuinta face ca si cele mai mici lucruri care ne-au oferi placere initial sa nu mai fie observate si astfel sa nu mai aiba importanta.Nu ne oprim nici macar un minut sa ne gandim ca o structura atat de complexa precum este omul nu te poate lasa sa te plictisesti niciodata pentru ca insasi viata e ceva spectaculos care se reinventeaza mereu.Si,de fapt,atunci cand intervine asa zisa rutina in relatie nu este datorata faprului ca te-ai plictisit de omul de langa tine,ci doar faptului ca refuzam sa mai vedem ceva nou in acea persoana.Refuzam sa ii mai acordam acea atentie care ne-ar face sa descoperim ceva cu totul nou si demn de luat in seama.O viata intreaga daca ar trece ,nimeni nu s-ar putea lauda ca a ajuns la performanta de a cunoaste cu adevarat o persoana,pentru ca, fiinta umana este insasi un spectacol cu un numar infinit de scene si acte.Trebuie doar determinarea de a descoperi zilnic ceva nou si de a pretui lucrurile deja descoperite,pentru a nu ajunge in situatia binecunoscuta de a acorda valoarea cuvenita unui lucru sau unei persoane care nu iti mai e accesibila spre ‘’marea explorare’’
Fara aceasta dorinta pentru nou,totul e gri...si singurul lucru care se mai schimba din cand in cand e nuanta acestuia:mai inchis sau mai deschis ramane tot ‘’same old grey’’,ajungand astfel de unde am plecat.Astfel am putea zice ca viata noastra decurge in linii mari ghidandu-se dupa readaptata sintagma:’’same shit,different grey day’’.Pana si aici trebuie sa se repete ceva,adancind parca si mai mult disperarea in fata unui ciclu mult prea scurt,care se repeta mult prea repede...

Intro

Se pare ca marea moda a blogurilor a infectat o buna parte a lumii.M-am tot uitat in dreapta si in stanga si am vazut multe bloguri ale unor oameni care m-au impresionat prin talentul lor de a jongla cu cuvintele.Mi-am zis ca asta nu e pentru mine,insa pe urma am realizat ca daca m-as baga si eu in asa ceva nu as face-o pentru a creea literatura,ci pentru a reusi sa imi eliberez toate gandurile.Din pacate nu pot sa scriu decat in momente de maxima tristete cand simt nevoia de o ''epurare'' sufleteasca.Un fel de spovedanie falsa din care lipseste un preot mai pacatos ca mine,dar in fine-asta e o alta discutie
Prin urmare ori de cate ori voi reusi sa leg cateva cuvinte cu sens aici,se va sti cam care imi e starea de spirit.Chiar vorbeam cu un prieten odata si imi zicea ca unele bloguri se nasc din depresie...oare asa sa fie?Mie imi place sa cred doar ca insemnarile mele se vor naste din dorinta de a ma ''razbuna'' pe toate problemele cotidiene pe care le voi arata cu degetul fara nici o jena ori de cate ori ma voi confrunta cu ele.