I WILL ALLWAYS LOVE YOU....

Ciocolata, cappucino vienez, cafea.... miros de toamna

A venit si toamna si frigul.... brrr chiar acum stau infasurata ca un viermisor in paturica mea moale si calda, uitandu-ma afara la crengile negre care parca stau sa se rupa sub forta vantului.

Incepe perioada de hibernare cu scortisoara, mar copt, migdale :)), cu ciocolata calda si cappucino vienez, cu strans la sueta si filosofat despre mare, soare si cate in luna si in stele, cu carti dragute de citit, mers la cursuri si de ce nu si la seri studentesti...

S-au deschis cluburile , cafenelele, all u party people si eu ma simt ca o pensionara cu battery low. Tranzitul asta vara-toamna ma afecteaza de cand ma stiu si fiind si o mare iubitoare de caldura imi e foarte greu acum cand vad ca ziua are cu cateva ore in minus si ca soarele nu se mai joaca cu razele in parul meu.

Totul e mohorat, ploaie, frunze cazute pe jos, vant... un tablou dezolant mai ales pentru un oras care pana acum 2 luni vuia de atata culoare, zgomot si agitatie.
Hmmm... mi s-a facut cafeaua... yammm.... mirosul ei a inundat toata casa si simturile mele sunt anesteziate deja, hipnoza cu cafeina... la asta o sa ma supun in urmatoarele minute :))
Am plecat pana nu mai scriu inca un rand de aberatii... ma duc dupa "alint aroma" sa vad unde oi ajunge :))As vrea totusi pe un taram fermecat in care sa simt doar fericire sa vad doar frumos si sa fiu inconjurata de bunatate.... hihi... iar bate vantul tare si imi tremura geamul... m-a trezit din visare..... ma duc totusi la cana mea de cafea cu albinuta, macar ea o sa-mi faca ziua....

Job-ul vietii...

O noua zi de munca... inca un car de draci. De cand pasesc pe usa clubului  aud in dreapta si in stanga numai comentarii acide, vorbe spuse in dorul lelii si idiotenii fara margini. Trec de prima bariera si ajung la marele mahar: el grande shefo de todos los shefos :P.

Deschide gura mare si..... surpriza... vomita o injuratura de ultima speta si rade cu o mare satisfactie asemenea unui copil care e fericit de ultima nazbatie facuta.Te uiti ciudat , ridicand din sparnceana si iti vine sa ii zici ceva d dulce insa te uiti la teancul de bani pe care il are in mana si brusc iti amintesti cine iti da salariul si implicit pe cine trebuie sa tolerezi. Taci, te intorci infrigurat si cauti in camera o privire macar la fel de nedumerita ca a ta, cand..... ce sa vezi..... unii colegi chicotesc la "gluma' porcoasa si de doi lei a jupanului si brusc ti se intorc matele pe dos.
Iti vezi de treaba cand, auzi ca iti vajaie pe la urechi o injuratura taioasa asemenea unei lame de cutit , te intorci si realizezi ca iar a regurgitat jupanul o porcarie.Speriat de tipat ii zici ca nu ai facut nimic si cand colo tocmai aia era problema.Solutia: iei laveta si dispari repejor la jmotru pana nu iti mai da si una.
Pleaca lighioana intr-un final si dai de restul: care mai de care mai sef , care mai de care mai invatat , iti da lectii despre orice, facandu-te sa te simti ca ultimul retardat.
Si uneori limita tolerantei tale e atinsa si rabufnesti.Atunci e momentul in care mai toti se dau din calea mea si ma lasa in pace definitiv.Din pacate ma enervez f greu si pana la momentul apogeului , inghit un miliard de grosolanii.
Ajung acasa dupa 17 ore de munca si stres si ma gandesc mereu ce si cum sa fac sa scap de acolo.In sensul asta .... am depus o gramada de CV-uri pentru diverse posturi lumesti insa nici una nu s-a concretizat cu un interviu. Disperata ma gandesc ca si maine, la aceeasi ora deja bine cunoscuta , ma voi duce in grota aia plina de sonati unde, fara sa imi dau seama, ma voi transforma si eu si le voi imprumuta stilul pentru a putea supravietui.
Mi-e sila de tot .....program, sef, clienti, unii colegi... uneori chiar si de mine pentru ca lucrez acolo, insa ma gandesc pe partea cealalta ca totusi sunt fericita ca am de unde sa imi vina niste bani care ma ajuta sa intretin o casa.
Niste prieteni mi-au zis odata ca ar trebui sa fiu mandra de mine ca am acceptat sa lucrez intr-un loc cu mult sub pregatirea mea , numai pentru a avea din ce sa imi intretin casa..... atunci le-am zambit amar... si acum o fac... mi-as fi dorit uneori ca situatia mea sa fie un pic mai simpla, insa viata ma loveste  mereu si nici macar nu mai apuc sa cad ca deja sunt la loc in picioare gata de lupta. Cu toate astea multe ma sperie,pana la urma doar nu sunt wonder woman... si stiu ca imi va fi mai bine intr-o zi..... trebuie sa imi fie mai bine, pentru ca dupa cat m-am chinuit cu siguranta va veni si o zi in care sa am locul pe care il merit.
Insa pana atunci , imi iau costumul de scafandru si ma scufund in mocirla asta in care imi petrec 15 zile pe luna.Faza e ca tubul de oxigen imi e cam pe terminate....

Is it 2 much 2 ask??

Nervi!!! O caruta de nevi este tot ceea ce am acum...
De ce mereu oamenii care ne sunt cel mai aproape ne dezamagesc?
Pacat... pentru ca viata m-a invatat ca prima oara nu se pune , dar a doua e fatala.Si a treia... nu mai exista.
Ma rog mereu sa nu existe nici macar prima, insa sunt constienta ca oameni fiind, toti gresim cu sau fara voie.Ideea e ca odata cu trecerea timpului m-am facut mai pretentioasa si mai exigenta cu oamenii din jurul me tocmai pentru ca la randul meu am umblat mult la "fineturi" sa le zicem asa.Si atunci... cum as putea sa cer putin si ?!sa cobor stacheta?
Pentru mine nu mai exista frimituri.... pentru mine exista doar felii si , de ce nu... painea intreaga.
Reciprocitate, bun simt, .... is it 2 much 2 ask?

Metamorfoza de drept

Acum cateva zile am fost la aeroport sa duc o prietena care pleca in Franta. Si cand ma gandesc la faptul ca in urma cu 2 saptamani eu eram cea care trebuia sa plec spre o viata mai buna....
Am plecat spre Bucuresti la 3 dimineata, dupa 17 ore istovitoare de munca, insa nu puteam sa nu merg cu pisi a mea. Drumul la dus a fost ok, aproape nici nu l-am simtit. Parca am mers 2 minute si soarele s-a si urcat pe cer luandu-si locul bine meritat in imparatia sa. Am ajuns acolo si deja eram ametita de drum, de caldura si de gandul ca poate nu o sa o mai vad niciodata pe " aia mica" cum ii spuneam eu. Am stat pe acolo un pic si intr-un final a trebuit sa plece. Parca ceva din mine s-a rupt si parca a luat cu ea o bucatica din sufletul meu.
Am plecat de acolo trista pe de-o parte , insa consoland-ma cu ideea ca s-a dus acolo la mai bine.
Si socuri din astea am tot avut in ultima perioada. O prietena buna de-a mea a nascut recent. Am avut un soc mare cand am aflat ca era insarcinata.Nici macar ea nu s-a asteptat... imi amintesc ca eram in bucatarie amandoua cand ne-am luat in brate si am inceput sa plangem.... mi-a zis atunci...."Stii, nu?! Nimic nu va mai fi la fel de acum..." De fapt asta era ce ma speria. Cu ea am facut cele mai frumoase lucruri si cele mai multe nazbatii. Si acum, dupa 9 luni in care mai mai ca nici nu ma puteam obisnui cu ea asa, kinder surprise, a nascut.... o papusica de fetita. Am fost la spital si cand am intrat si am vazut-o pe pat alba la fata si cu fire la la perfuzii prin maini si alaturi cu copilu, m-a luat plansul imediat. Nu puteam sa ma obisnuiesc cu imaginea aceea. Nici acum nu pot.M-a socat foarte rau. Ciudat, in loc sa stau alaturi de ea cum ar fi fost normal, ea fiindu-mi ca o sora, nu aveam stare acolo.Parca ma sufocam si acele 2 ore pe care le-am petrecut acolo , mi s-au parut o vesnicie.De atunci ma gandesc la ea in fiecare zi , insa nu pot sa o sun. Nu imi pot explica de ce....in sufletul meu e un amestec de bucurie pentru ea, pentru ca e implinita si fericita, o parere de rau ca nimic nu va mai fi la fel , dar si o durere pentru ca imi doresc si eu foarte mult o relatie,ceva al meu .
De atunci am realizat ca fiecare se misca intr-o directie.Oamenii se schimba, isi modifica drumul in viata, isi croiesc singuri o soarta pentru ca nu mai suntem copii.Abia acum, recent am realizat ca am o varsta la care ar trebui sa ma zbat sa fac mai multe pentru mine. Inca ma mai gandesc cum as putea sa imi definesc statusul: am stat pe loc sau am involuat in acest an de zile in care am lucrat de nevoie ca ospatara pentru a ma putea intretine..
Am insa planuri mari si incerc sa ignor amaraciunea timpului trecut aiurea pe langa mine. Poate.... ma gandesc mereu.... poate va veni o zi in care voi reusi sa ma ridic deasupra problemelor si voi reusi sa scot la iveala tot ce e cu adevarat valoros in mine. Poate va veni si momentul in care sa simt ca traiesc cu adevarat o viata pe care mi-am construit-o eu pas cu pas.